Skip to main content
Reading time : 8 minutes
[dropcap] Ai simţit vreodată să evadezi de la o nuntă dezastru? [/dropcap]
Este aproape ora 23 şi deja simţi că nu mai rezişti?
Introducerea
Salut! Eu sunt Laura. De vreo câteva luni scriu articole despre nunţi sub îndrumarea lui Horia Szabo, organizator de nunţi la Conacul Archia. E un om tare pasionat de subiect. Şi acum ştiu de ce!
Totul a început într-o vineri seara, pe timp de iarnă. Eram încântată. Mai ales pentru că scrisesem despre avantajele nunţilor de iarnă (găseşti aici articolul). Ştiam deja cu ce să mă îmbrac. Dans, flirt, mâncare, socializare, bucurie – pe toate acestea le vizualizam deja. Însă bula s-a spart repede, sâmbătă dimineaţă.
Rămâi un pic cu mine, pentru o poveste epică! 😀
Povestea nunţii
Împreună cu familia mea, ne îndreptăm spre biserică cu ajutorul GPS-ului, toţi într-o maşină (reţine detaliul acesta extrem de important). Urma să asistăm la cununia religioasă. Am zis că nu ratăm cununia nicicum.
În timp ce noi înaintăm pe şosea cu ochii cât cepele după singura biserică din satul Horia (nu glumesc, chiar aşa se cheamă), primim un telefon. Se pare că exista un loc de adunare a tuturor maşinilor, despre care nu fusesem anunţaţi. De acolo se mergea împreună către biserică. Prima reacţie:
– Dar noi de ce nu am fost anunţaţi?! şoferul maşinii noastre.
Ei, nu-i nimic. O neatenţie i se poate întâmpla oricui. Şi gândeam asta, în timp ce brusc dârdâiam de frig între pereţii reci şi gri ai bisericii goale. Frig e puţin spus. GER! Era mai rece înauntru decât afară, unde bătea soarele – unda mea de speranţă. A doua reacţie:
– Hai să facem un foc! spun eu. Oare ce putem arde din biserica asta ca să ne încălzim?
Cred că cele nu-ştiu-câte calorifere şi cele două mari sobe erau decorul cununiei. Un decor frumos pentru o nuntă la Polul Nord, nu crezi? Am făcut poza de final plină de nervi şi frustrată de la frig.
În timp ce m-am cuibărit în maşină să mă încălzesc, am început un mini-dialog cu mine – a treia reacţie:
– Dar de ce eşti aşa nervoasă? zice „eu cea înţelegătoare”. Sigur nu e vina lor. Nu au ştiut.
– Dar măcar de anunţau că e frig şi că n-au bani de lemne, spune „eu cea nervoasă”. Veneam pregătită şi nu mai era absolut nicio problemă! Pe bune!
– Lasă că mergi şi te încălzeşti în restaurant, închei eu optimistă.
După asta, am încălecat toţi în maşini şi am mers către restaurant. Pe drum, a patra reacţie:
– Doamne, dar ce cancer a fost! începe frustratul. Frig e puţin spus.
– Da! aprobă alt frustrat. Şi chiar când am fost să-i felicit, mireasa îmi spune că şi ea a îngheţat prin sacoul acela de blană. Uite, de asta, ai nevoie de un organizator de nuntă; pentru astfel de detalii!
– Ei haide, e iarnă. La ce te aştepţi? începe împăciuitorul „atotempatic”. E normal să fie frig. Iarna te îmbraci gros, ca să nu îţi fie frig, logic. Putem vorbi despre altceva?
(pauză)
– Dar despre ce vrei să vorbesc? Despre fotbal?!?! vine şi ironia dezamorsatoare de tensiune.
Ajungem la restaurant râzând. Eu rămân la căldură, în timp ce majoritatea merge la sesiunea de fotografie. După ce se termină sesiunea şi ajung toţi la restaurant, urc împreună cu familia mea în sala aranjată pentru eveniment. Eram printre primii invitaţi.
În continuare, a urmat al doilea şoc. Nu ştiu cum să exprim sunetul ireal de strident cântat de o formaţie populară, pe care eu am numit-o „Mama ei de talangă”. Nu din cauza formaţiei neapărat, ci din cauza staţiei care nu avea setările făcute cum trebuie. Când sufla în trompeta aia, simţeam cum mi se încreţeşte puful din urechi. Era o sonorizare hidoasă. Mă stresa. După vreo două ore de tălăngi şi trompete, urechile mele sufereau din lipsă de oxigen. Bine, să spunem doar că nu-mi plăcea muzica. A cincea reacţie:
– Îi dureau mâna să pună un Smiley? spune o invitată.
Dar nici nu şi-au tensionat creierii gândindu-se că au invitat oameni care vor şi altceva decât „fanfara din Talang City”. (Află aici cum să-ţi cunoşti invitaţii!) Bine că nu au cântat în continuu, altfel IQ-ul meu avea grav de suferit. Trăiam efectiv cu speranţa că din clipă în clipă „artiştii” vor lua pauză. Iar când asta se întâmpla, rămânea pe fundal o muzică romantică lentă, simpatică, la un volum de cameră normal. Iar atunci, ghici ce: nu era mâncare pe masă. Incredibil! A şasea reacţie: un invitat măsoară pe telefon numărul de decibeli din restaurant.
Am mâncat felul I la 80 decibeli, când normal pentru om sunt 50 decibeli. Nu mă auzeam cu cel de lângă mine, decât dacă ne puneam amândoi degetele în urechi şi vorbeam. Vorbesc foarte serios! Desigur că în clipele de dans, sunetul depăşea 80 decibeli, iar eu păşeam pragul către ieşirea din restaurant.
Dar durerea cea mai mare era că toţi se sfiau să spună că e exagerat sonorul. Eu şi încă vreo doi am spus asta elegant. Nimic. Mi-a fost ruşine la un moment dat că nu mă simţeam bine; că mi-am luat o carte şi am mers să citesc într-un loc mai liniştit. Iată, DE ASTA AI NEVOIE DE UN ORGANIZATOR DE NUNTĂ!!! (Afli aici 8 mituri despre nunţi.)
Aproape de ora 23, am părăsit nunta fulger alături de tatăl meu (şi el în chinuri), fără să salutăm mirii. (Ce să le mai fi spus?) Eram la o distanţă de cel puţin 100 km de casă şi venisem cu o singură maşină. Toţi de la nuntă erau în „extaz” şi voiau să mai rămână. Cum ajungem acasă a fost întrebarea.
Instantaneu, ne-a izbit revelaţia pe amândoi. Am ieşit exaltaţi în stradă, la aer, la linişte, cu urechile înfundate şi cu foaia la vedere, fluturând zveltă cuvântul „IAŞI”, scris mare. Ne aşezasem la ocazie. Prima maşină care a oprit a fost şi cea care ne-a dus acasă.
A fost prima noastră evadare de la o nuntă. Atunci, ne-am promis amândurora că a fost ultima noastră nuntă de tip „cheltui bani ca să fac bani” sau „fac să fie”. Gata, am zis stop!
Provocarea mea pentru Horia
Per total, sunt recunoascătoare. Nunta asta mi-a confirmat tot ce am aflat scriind articole despre nunţi. 🙂 Cu ocazia asta, îi cer dragului nostru Horia să pregătească un material pentru aceşti „kamikaze”, care vor să-şi organizeze nunta fără să plătească o firmă profesionistă de organizări. Măcar să aleagă răul cel mai mic. :)) Exemple de întrebări utile:
- În cât timp îmi pot organiza singur nunta?
- Pentru câte persoane îmi pot organiza singur nunta?
- Ce detalii am „musai” de acoperit în funcţie de anotimp?
- În cine îmi pot pune încrederea să fie organizatorul meu de nuntă?
- Ce cunoştinţe minime ar trebui să aibă respectivul în organizarea de evenimente?
Până la compunerea acestui articol (sunt optimistă că va fi unul), află aici primii paşi pentru a-ţi proiecta nunta.
Recomandarea mea pentru „victime”
După un stres continuu la care a fost supus corpul meu timp de 7 ore, primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns acasă a fost să iau 3000 mg de vitamina C. (Pentru detalii, scrie-mi aici.)
Relatez toată experienţa aceasta şi bunicii mele a doua zi. În timp ce înghit cu ceai cald încă 1000 mg de vitamica C, bunica mea completează:
– Da, sunete aşa stridente îţi schimbă metafizicul.
M-am blocat o secundă. Bunica, eşti bine?! Femeia rostea un adevăr. Tind, totuşi, să cred că nu e nevoie să ai 80 de ani ca să aplici bunul simţ faţă de „templul tău fizic”, corpul tău şi al altora care îţi sunt apropiaţi.
Concluzia mea „zen”
Deobicei, mă bucur de liniştea totală. Găsesc în linişte inspiraţie şi claritate. Din păcate, după ce am ieşit de la nunta respectivă, simţeam cum mă durea liniştea.
Şi acum, când privesc în urmă, îmi dau seama obiectiv că nici starea, energia şi atitudinea miresei n-au fost la cel mai înalt nivel. Mirele a fost mai zâmbăreţ decât ea.
„Marea evadare” poate fi metaforă de conştientizare pentru unii. Am evadat de „aşa se face”, de aprecierile false, de minciuna faţă de sine şi alte politeţuri. Poate unii ne-au judecat pe mine şi pe tata că am plecat aşa, „pur şi simplu”. Poate unii ne-au apreciat sau au înţeles. Ideea e că noi doi am stabilit:
Până aici se poate trece. Până aici, este limita firească a corpului meu.
Din păcate, de multe ori ne jenăm să spunem ce este adevărat şi evităm să acţionăm sincer în vieţile noastre. Asta duce la stagnare şi perpetuarea laşităţii. Din fericire, acei câţiva care se exprimă asertiv şi sunt atenţi la nevoile lor, au început să „circule” cel puţin câte doi. Adică s-au înmulţit şi avem toate motivele să credem că aceasta este calea cea mai autentică şi durabilă de evoluţie a societăţii româneşti:
Fii vigilent, încotro drumul ţi-l croieşti!
Cu răbdare şi respect,
